Fagaras- asa, ca de inceput de an

Daca tot ne-a prins revelionul pe munte zice-se ca asa o vom tine tot anul. Noi ne straduim.
Cum spuneam in postul trecut ne-am intors mai devreme de la revelion ca sa ne pregatim pentru Fagaras. Urma sa plecam pe 4 dar din anumite motive am amanat pentru 5 ianuarie plecarea. Tinta era Barcaciu unde ne vor astepta cei care au plecat pe 4 cum fusese stabilit initial.

Fac iar bagajele dupa stilu-mi deja caracteristic, adica haine + haine + haine + ceva mancare, coltari, piolet, bete de schi… toate cele, casa-n spinare cum s-ar zice. Ca de, Fagarasul nu e Bucegi si nici Baiului.

Din Bucuresti urma sa plec eu si sor-mea, Anca, de care m-am rugat o buna perioada de timp sa-mi faca hatarul si sa mai scoata si ea nasul ala straveziu dintre peretii de beton si sa-l mute intre peretii de stanca. Mi-a luat ceva dar am convins-o intr-un final. Urma apoi sa-l luam pe Mihai din Ploiesti si de acolo directia Brasov, Avrig, Poiana Neamtului.

Pentru ca cine se trezeste de dimineata ajunge departe noi ne-am trezit pe la 8,30, am baut tacticosi o cafeluta si ne-am urnit cu greu din casa. Am indesat bagajele in masina si am pornit spre Ploiesti sa-l culegem pe Mihai, dar pana acolo am facut un mic popas la Tancabesti de unde ne-am dotat cu 4 litri vin de buturuga.
Cum ziceam, il culegem pe Mihai de pe langa marginea Ploiestiului, il mai luam si pe un amic de-al lui pe care il debarcam langa Predeal, trecem de Rasnov si tinem drumul Brasov-Sibiu pret de cateva ore. Drumul, frumos si palpitant mai ales cand te depasesc masini conduse de surdomuti. Dupa semnele pe care le faceau am tras concluzia ca soferul era nevazator si cei de langa incercau sa-i explice prin semne pe unde s-o ia. De aici, poate, depasirile mai mult decat riscante pe care le faceau respectivii, pe care i-am lasat sa se duca in treaba lor, nedorind ca treaba lor sa devina si treaba noastra.

Ajungem in Avrig unde Mihai ne calauzeste pe o scurtatura ce duce oriunde numai spre Poiana Neamtului nu asa ca apelam la indicatiile unui localnic pentru a gasi drumul. Drumul, la inceput bun devine problematic catre finalul lui datorita dotarii masinii cu anvelope pentru toate anotimpurile, asta daca „toate” nu include si iarna. Intr-o panta mai pronuntata iata ca in loc sa mergem inainte purcedem la mersul Michael Jackson, adica noi ne facem ca mergem in fata dar ne ducem in spate. Ma chinui ce ma chinui, ii pun pe Mihai si Anca sa coboare si sa impinga si, nerezolvand nimic schimb locul cu sor-mea si trec la impins. Unii zic ca mana de femeie la volan a redresat situatia, eu zic ca mana mea forte la impins a scos masina din postura de rac.

Ajungem pana la urma la Poiana Neamtului si lasam masina in curtea cabanei unde ni se percep 5lei pe zi pentru parcare. Achitam si ne echipam, timp in care ne curg balele la niste halci de carne uscata si afumata, carnati afumati si alte minuni de-astea ce se iveau prin deschizatura unei ferestre ce dadea in camara cabanei.

Plecam, condusi de cruce rosie, catre Cabana Barcaciu.

Drumul prezita la inceput putina zapada si ceva gheata, pentru ca mai apoi zapada sa ajunga la cativa centimetri grosime. Frigul nu prea l-am simtit, padurea ferindu-ne de vant si tinand adapost. Am ajuns destul de repede la cabana. Hm. Ultima data am gafait pe traseul asta de-mi atarna limba pe umar. Acum parca a mers mai usor.

La cabana ne-au intampinat Bogdan Murafa, sotia lui, Ana si inca un prieten de-al lor pe nume tot Bogdan. Mai erau cativa insi in cabana printre care un alt Bogdan(ce de Bogdani), cunostinta mei veche de-a mea de la targurile de decoratiuni de la sala Dalles. Placut sa te intalnesti cu oameni cunoscuti pe unde nici nu gandesti.
Ne-am dezechipat repede si am trecut la preparat mancarica. Am comandat si un paharel de afinata. Ei bine… afinata… mda, un paharel care s-a multiplicat in vreo 4 paharele. Ceva mai bun n-am baut in viata mea. Sa-i dea Dumnezeu sanatate lui nea Petre, cabanierul si sotiei lui, tanti Mariana pentru asa minunatie de licoare. Medicament, nu alta.
Ca distractii auxiliare am rasfoit cele 4-5 carti de oaspeti amuzandu-ne copios pe seama celor scrise sau desenate.


Seara a trecut frumos, mai o gluma, mai un vin, mai o afinata…. Somnul a fost si el bun si odihnitor.
Dimineata tzusti la pozat insa nu prea m-a inspirat peisajul…


…asa ca revin in cabana unde punem de-o masa inainte de plecare si, ca sa nu incep ziua prost, mai iau niste aghiazma de-aia de afine s-alung dracii din mine. Stiindu-ma dracos din fire iau si „la pachet” o jumatate de litru ca poate poate au dracii de gand sa se intoarca. Asa sunt eu, prevazator.

Dupa ce ne facem bagajele tragem cateva cadre in fata cabanei alaturi de dragii cabanieri, nea Petre si tanti Mariana.

Adevarati cabanieri, oameni cum rar mai intalnesti astazi pe la alte cabane. Un model de ospitalitate nu ca javra din Caraiman care te arunca afara din cabana la ora unu noaptea dupa ce urci pe Seaca Caraimanului si ajungi mort de oboseala. Asta mi s-a intamplat in urma cu 10 ani si de atunci nu am mai calcat prin acea cabana, dupa cum mi-am promis si nici nu voi mai calca atata timp cat e tot javra aia acolo pe post de administrator al cabanei.
Sa revenim la ale noastre. Dupa pozele respective o luam tiptil spre cabana Negoiu. Drumul lejer cu exceptia catorva culoare cu zapada moale peste strat inghetat si cateva culoare de zapada intarita ce ne-au tinut putin in loc pentru a taia trepte pentru cei din spate. Nea Petre ne sfatuise sa avem grija imediat dupa muchia Puha la culoarele respective ca fiind potentiale zone cu risc de avalansa. Tocmai pe acolo se prapadise cu cativa ani in urma un tinar ce nu i-a ascultat sfatul si s-a dus pana la Negoiu pe o vreme insorita taman buna de caderi de zapada. I-am aprins o lumanare data de cabanieri la crucea pe care tot ei au ridicat-o in amintirea lui. Si-am mai alungat un pic din dracii ce incepusera a-mi da iar tarcoale. Ati ghicit. Aghiazma de afine.











Pe ultimele sute de metri, imediat cum drumul incepe sa urce din Valea Serbotei, suntem calauziti de urmele imense si bine imprimate in zapada ale unui alt montaniard, amator de drumetii: ursul. Urmele au continuat pana aproape de cabana veche insa nu ne-au dat emotii pt ca erau in sens invers.

Ajunsi la cabana ne dezmortim putin in primitoarea sala de mese pe care, probabil ca sa nu facem vreun soc termic, n-o incalzisera. Acum, ce-i drept, sala de mese de acolo e cat toata cabana Barcaciu cu tot cu acareturi. Asa rece cum era ne-a servit drept loc pentru infulecat cate-o ciorba de fasole si un paharel de rom pentru cunoscatori. Apoi ne retragem in camera insotiti de un sac de lemne ce nu s-a dovedit a fi suficient intrucat in camera era doar putin mai cald ca afara. Unde era iarna. Anca, ca doar femeile sunt mai descurcarete, se duce si negociaza pentru inca un sac si il primeste. Asa ca avem caldura suficienta cel putin in teorie caci pana la o simti mai e cale lunga. In camera, ca in camera. O barfa, o vorba de duh… un duh din sticla de vin… Chestii de-astea casnice.

A doua zi ne trezim cu planuri marete. Negoiu. Varful. Ochim pe creste nori si injuram de mama focului caci cu o zi inainte fusese o vreme cristal. Acum nori, ceata… urat. Cu toate astea ne incumetam sa plecam spre varf. Doar in trei. Adica eu, Mihai si Bogdan, prietenul lui Murafa. Ne echipam corespunzator conform normelor in vigoare, adica cu pioleti, bete de schi, coltari(in rucsac)… ce mai are omu prin camara si o luam din loc. Vremea e calda drept pentru care dupa cateva sute de metri mai scoatem cate o bluza de pe noi.



Drumul e ok, doar spre caldarea Saratii zapada intarindu-se. Acolo ne si echipam cu coltari pentru pantele ce urmeaza. Si da-i si urca si cauta marcaje.


La un momentdat marcajul nu mai vrea sa se arate motiv pentru care incepem sa deszapezim bolovanii in speranta gasirii unui indiciu. Si asta pe o ceata pe care nu vedeam la mai mult de 30m.

Mihai are norocul sa dezgroape bolovanul castigator care ne indica o traiectorie ascendenta a traseului. Dupa cateva zeci de metri ne oprim la un stalp ce pare sa fi fost la o intersectie de trasee insa nu mai avea sageti pe el. De acolo se bifurca traseul spre Strunga Ciobanului si drumul pe care trebuia sa-l urmam noi… spre Acul Cleopatrei si Vf Negoiu. Numai ca drumul nostru iar e de negasit. Ne despartim si rascolim valea pana ce ne pierdem putin din vedere unul pe celalalt fara a gasi nimic. Niciun semn.

Am mai facut valea asta in urma cu vreo 10 ani, dar vara, asa ca nu mi-o mai amintesc aproape deloc mai ales in conditii de vizibilitate redusa la 10-15m. Cand totul e alb in jurul tau si pantele par mai ciudate. A mai si parait pe alocuri zapada asa ca ne adunam si luam decizia de a renunta. Facusem mai mult de o ora invartindu-ne in loc si nu se intrezarea posibilitatea unei ridicari a cetii. E si maine o zi.
O dam la vale incet, incet fara a uita de momentul artistic asa ca ne delectam cu cateva pozitii care mai de care mai tantose.











Coboram fara probleme si ajungem la cabana, caldurica si mancarica putin dezamagiti de nereusita insa constienti ca e o virtute sa stii cand sa renunti.

Seara ne rasfatam cu o fripturica si ne punem la somn sperand ca a doua zi sa fie o vreme mai prielnica pentru atingerea varfului. Asi. A doua zi ploua. Sus ba se vede creasta ba e iar ceata. Si ploua. Adica burniteaza. Si e cald. Si nu sunt conditii de urcat. Peste straturi vechi si inghetate erau culoare de zapada moale care acum, pe burnita asta, nu imi inspirau incredere. Renuntam. Asta e. Alta data.

Vazand ca vremea nu mai e cine stie ce hotaram sa plecam acasa cu o zi mai devreme asa ca tragem la sorti pe unde sa coboram tinand cont ca aveam cu totii masinile in Poiana Neamtului si de la cariera si pana in Porumbacu sunt numai 20km. E, intre noi fie vorba alt ceva ma atragea la Barcaciu, da’ nu va zic ce. Va las sa ghiciti. In cele din urma hotaram sa coboram pe la cariera caci unora drumul de intoarcere la Barcaciu nu le inspira incredere. Facem rost de un numar de telefon al unui localnic si Bogdan negociaza cu el pentru un transport pana in Poiana Neamtului. Un milion. O suta de lei noi. Mai sa fie. Mai suna-l o data si precizeaza daca pentru toti sau doar pentru o persoana. Cica pentru toti. Excelent. Mai ieftin de atat nici ca puteam spera vreodata sa ne duca cineva.
Coborarea prin padure e linistita mai putin o portiune unde poteca era complet acoperita de gheturi si pe unde a trebuit sa ocolim pe pantele de deasupra potecii. Ne-am mai intalnit si cu cateva grupuri de turisti ce urcau. Ce trist. Cand toata lumea se duce pe munte tu cobori. 😦


Mergem o bucata din drumul forestier pozand turturi si alte maruntisuri si ajungem la locul de intalnire unde ne astepta localnicul pe care-l tocmisem sa ne transporte.




Ne-a luat omul si ne-a dus peste mari si tari, cum s-ar zice. Drumul a meritat nu numai pentru banii putini dati ci si pentru aventura avuta. Trecea nenea asta prin sleauri cu masina si ne amesteca asa bine ca ne lua ceva sa ne recunoastem intre noi.

Ei, am ajuns intr-un final la Poiana Neamtului, am platit omului putin mai mult decat ne ceruse. ne-am imbarcat in masini si am purces la lungul drum spre casa.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Munte și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Fagaras- asa, ca de inceput de an

  1. Mihaela zice:

    Mai dar ce frumos spui tu povesti! Esti de ascultat seara inainte de culcare! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s